Noi, oamenii, am fost făcuți să oferim și să primim iubire, dar cumva, pe măsură ce creștem, acest lucru devine tot mai greu de realizat. Barierele sunt însă înăuntrul nostru. Principiul de la care plecăm în munca noastră se referă la faptul că un copil nu vine „stricat” în familie; la naștere are în el tot ce-i trebuie ca să reușească și să se bucure de viața asta minunată, asemeni unei semințe: dacă ea este plantată într-un pământ bun, înflorește, dacă nu, supraviețuiește ea cumva, dar nu este ceea a fost făcută să fie, nu își atinge potențialul. În cazul oamenilor, părinții sunt cei care asigură „solul” copilului. În acest sens, centrul nostru, RoSST Education, promovează dezvoltarea personală a copiilor și a părinților / adulților care are ca efect împlinirea satisfăcătoare a nevoilor noastre emoționale de bază, adică ne ajută să fim mai fericiți.

Oricât de dureros ar fi să recunoaștem asta uneori, noi învățăm prin imitație; adică nu putem fi altfel decât părinții noștri. Cu siguranță că nu suntem 100% ca ei, dar suntem 70-80%, adică avem același tipar de personalitate pe care fără să vrem îl transmitem mai departe acum copiilor. De câte ori ai spus: „Eu nu voi face niciodată ca mama și ca tata!” și ai sfârșit prin a te comporta exact ca ei, deși nu îți doreai? Sau spui: „Știu exact ce trebuie să fac!”, dar când vine momentul nu mai poți aplica nimic. Asta pentru că noi nu învățăm din cuvinte, ci din modelul celor care ne-au crescut, chiar dacă ne-a făcut rău atunci când am fost mici.

În discuțiile cu părinții, de obicei după ce conștientizează ceea ce se întâmplă cu ei în relația cu copilul, îmi spun: „Știu că nu ar trebui să mă comport așa, dar pur și simplu nu mă pot abține”, „Nu mă pot controla”. Ai simțit vreodată că nu îți poți opri gândurile, că ai vrea să faci ceva să le pui pe silent sau pur și simplu ai vrea să nu mai reacționezi așa de exagerat la unele situații? Atunci când simți astfel înseamnă că deja e declanșat un tipar (schemă cognitivă) și îl vezi live cum acționează, ce fel de sentimente, gânduri, reacții fiziologice și comportamente te face să ai.

Aceste vulnerabilități nu sunt tot timpul active, trebuie să se întâmple ceva ca ele să se declanșeze; de exemplu, copilul spune sau face ceva ce îți declanșează o emoție similară cu o experiență dureroasă și nevindecată de-a ta din copilărie.

Deoarece noi nu putem sta cu emoții puternice, facem ceva ca să o scădem în intensitate, adică ai o reacție față de copil bazată pe ceea ce simți tu în interior și nu pe nevoia reală a copilului din acel moment. De exemplu, poate copilul tău desenează și nu îi iese prea bine și se simte trist; tu îl vezi, îți este milă și intervii: faci în locul lui pentru că tu te-ai simțit singur, neglijat în copilărie și nu vrei ca el să se simtă la fel sau unul dintre părinții tăi făcea lucrurile în locul tău, iar acum acesta e primul răspuns care îți vine și ție în minte, „calea cea mai bătătorită” din creier. Problema e că astfel de reacții nu sunt bune pentru copil. Ceea ce are nevoie să învețe în acea situație este să tolereze un sentiment de tristețe, dezamăgire, că uneori lucrurile nu ies așa cum vrea el și să încerce să se bucure de activitatea de desenat și nu de performanță; el poate să se descurce singur așa cum poate sau îți poate cere ajutorul, adică să își conștientizeze nevoia și să o exprime în cuvinte. Acesta e răspunsul sănătos, dar ca să poți face astfel trebuie să ieși de pe pilotul automat și să fie mai puțin „zgomot” la tine în minte.

În consecință, atunci când nu ne-am conștientizat tiparele nesănătoase pe care le-am învățat în copilărie, modul în care ele ne-au influențat viața, cum se regăsesc în interacțiunile zilnice cu ceilalți și nu ne-am implicat
într-un proces de dezvoltare personală – căci, hai să recunoaștem, majoritatea covârșitoare nu am crescut în familii sănătoase – nu avem cum să facem alegeri potrivite, în acord cu nevoile noastre emoționale care să ne vindece și să ne împlinească atât pe noi, cât și pe copiii noștri. Asta se regăsește în starea noastră de fericire.